Ai grijă să nu te sprijini prea tare de trunchiul copacului, căci s- ar putea să nu mai ai de ce să te rezemi, la un moment dat, riscând să cazi şi tu atunci când arborele n- ar mai fi lângă tine!
Când am scris această parabolă, mă gândeam la speranţele, aşteptările şi pretenţiile ce apar în minte atunci când ne mai facem câte o cunoştinţă. Vedem că legătura comunicaţională decurge bine şi deja încep întrebările şi ne facem o grămadă de vise. Apar, astfel, scenarii fabuloase, mai că s- ar scrie pagini întregi dintr- o carte siropoasă sau chiar s- ar putea face şi o telenovelă. Şi într- o zi, tot ca prin vis, dispare şi cunoştinţa. În acele momente începi să cugeţi la ce a fost (chiar a fost ceva, cu adevărat?!!!), încep verificările de pe Invisible sau apelurile şi mesajele de pe telefon. Şi cum de nu s- a întâmplat nimic din cele visate? Ceva nu a funcţionat. Apar părerile de rău, plânsul şi sughiţul, smulsul firelor de păr, chiar şi datul cu capul de pereţi (aici, chiar glumesc!!!), eşti neliniştită sau nervoasă, răspunzi în doi peri. Pierdere de timp a fost? Chiar se merită acest teatru doar ca să deduci că eşti în continuare singură? Iar acele speranţe, aşteptări şi pretenţii, că erau doar în mintea ta? Până la urmă, tot mai bună e vrabia din mână, decât cioara de pe gard (atunci, când simţi că ai prins- o în mână, desigur)!
Şi totuşi, ce e de făcut? Merită încercat: răspunde cu bunăvoinţă şi toleranţă la provocarea din viaţa ta; prea mult interes, la început, pentru acea persoană, strică; fii naturală, spontană, creativă şi puţin ... misterioasă; fii încrezătoare în forţele proprii! O să vezi că rotiţele se vor pune, până la urmă, în mişcare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu